Art Gallery

Art Gallery

Archive for the ‘4. Postimpresionism’ Category

Paul Gauguin

leave a comment »

Paul Gauguin

Paul Gauguin – Autoportret: „Mizerabilii”, 1888.

Eugène Henri Paul Gauguin, (n. 7 iunie1848, Paris – d. 8 mai1903, Atuona/Insulele Marchize, Polinezia Franceză), a fost un pictor postimpresionist francez. Aventurier şi geniu, Paul Gauguin a ştiut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influenţând pe fauvişti şi pe artiştii din gruparea Nabis. Între mizerie şi epuizare, călătorii şi disperare, a ajuns să creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieţii.

Viaţa şi opera:  Nascut pe 7 iunie 1848, fiu al lui Clovis Gauguin, ziarist şi republican înveterat. Familia Gauguin, simţind că în Franţa republica este în pericol, se mută în Peru (1849). Tatăl său moare la 30 octombrie în Patagonia, familia se întoarce în Franţa abia peste cinci ani, în august 1854, şi se stabileşte la Orléans. În 1865 Paul Gauguin serveşte ca ofiţer secund pe un vas comercial cu destinaţia Rio de Janeiro, un an mai târziu, porneşte într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul „Chili”. Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher şi colecţionar îndrăgostit de lucrările impresioniştilor, Paul Gauguin este angajat în 1871 ca funcţionar la o agenţie de bursă. Se împrieteneşte cu pictorul Émile Schuffeneker, cu care deseori pictează şi desenează. În 1873, se căsătoreşte cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcţionar danez. În următorii zece ani se nasc cei cinci copii ai lor.

Naşterea unei pasiuni

Anul 1874 aduce o schimbare decisivă în viaţa lui Gauguin. Are acum 25 de ani şi pentru el începe lucrul în atelier şi perioada de căutări artistice. Se înscrie la „Academia Colarossi”, unde învaţă secretele picturii după model. Este anul când se organizează prima expoziţie a impresioniştilor şi Gauguin cumpără, încântat, tablouri realizate în acest stil.

În 1875, expune primul său tablou, „Peisaj la Viroflay”, în care se simte influenţa lui Camille Pissarro, al cărui elev va deveni mai târziu. Câţiva ani în şir se întâlneşte regulat cu artiştii impresionişti în cafeneaua „Nouvelle-Athénée” din Place Pigalle şi participă cu lucrările sale la expoziţiile acestora. În 1879 îşi petrece pentru prima oară vara în Pontoise, la Pissarro, care îl îndeamnă să se apropie mai mult de natură. Aici îl cunoaşte, în 1881, pe Paul Cézanne. Cei doi pictori se înţeleg perfect, între ei fiind multe asemănări în reprezentările artistice.

Odată cu anul 1883, Gauguin se decide să-şi consacre întreaga energie picturii, părăseşte lumea finanţelor şi îşi neglijează familia. Din acest moment evenimentele ce vor urma vor accelera ritmul marii sale aventuri în pictură. Gauguin îşi lasă soţia şi copiii la familia acesteia în Danemarca, vinde numeroase piese din colecţia proprie, pentru a se întreţine, o vreme câştigă bani din lipirea de afişe. Vara anului 1886 o petrece în Bretania, la Pont-Aven, unde trăiesc mai cu seamă pictorii independenţi sosiţi din Anglia şi America.

Paul Gauguin – Viziune după predică, 1888.

Acum are, în sfârşit, ocazia să creeze departe de influenţele pariziene. Din cauza problemelor materiale dar şi datorită setei sale nestăvilite de independenţă, primăvara anului 1887 îl găseşte pe puntea unui vas care se îndreaptă spre Panama. Lucrează câteva săptămâni la construcţia canalului, se îmbolnăveşte însă de malarie şi se întoarce în Franţa, din nou la Pont-Aven. Împreună cu pictorul Émile Bernard, elaborează regulile sintetismului, care se bazează pe planuri de culori de aceeaşi nuanţă, reliefate prin contururi ferme. Compoziţia „Viziune după predică”, cunoscută şi ca „Lupta lui Iacob cu îngerul”, marchează debutul acestui nou stil, caracterizat prin petele decorative de culoare pură, prezenţa marcată a liniilor de culoare închisă, motive simplificate, tratarea antinaturalistă a spaţiului şi renunţarea la perspectiva tradiţională. Prin aşezarea surprinzătoare a motivelor, artistul leagă două planuri ale realităţii: femeile bretone şi viziunea lor. „Pentru mine peisajul şi lupta din tablou există numai în imaginaţia oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicei ascultate” (Paul Gauguin).

Paul Gauguin – Christ galben, 1889.

Gauguin recurge adesea la motive pictate deja, pe care şi le însuşeşte şi le aşează într-o nouă ambianţă. Tabloul „Christ galben” este inspirat în mod direct de statuia de lemn policromă a unor meşteşugari din secolul al XVII-lea. Gauguin merge însă mai departe, preia idei formale şi din propriile lucrări şi, asemenea unui compozitor, le prelucrează ca şi cum ar scrie variaţii diferite pe aceeaşi temă. În partea stângă a tabloului se văd femei din Bretania, motiv ce constituie o nouă variantă a compoziţiei „Viziune după predică”.

În anul (1888), galeria pariziană „Boussod et Valadon” îi organizează prima expoziţie personală. Noua generaţie vede în Gauguin maestrul simbolismului.

În acelaşi an, la 21 octombrie 1888, Gauguin soseşte la Arles, la Van Gogh, pe care îl cunoscuse cu doi ani în urmă. Van Gogh era curios să afle la ce rezultat artistic a dus colaborarea lui Gauguin cu Émile Bernard şi i-a rugat pe cei doi să-şi facă reciproc portretul. Rezultatul îl constituie tabloul „Mizerabilii”, în care Gauguin se reprezintă în chipul lui Jean Valjean din cunoscutul roman al lui Victor Hugo. Relaţia de prietenie dintre Gauguin şi Van Gogh se deteriorează repede. După o ceartă, Van Gogh îşi taie o ureche, Gauguin se întoarce la Paris.

Plecarea în insulele Tahiti

Gauguin visează la un atelier la tropice, alegerea cade pe Tahiti, pământ al „extazului, al liniştii şi al artei”. În primăvara anului 1891 se îmbarcă pe un vas spre Oceanul Pacific şi la 8 iunie soseşte la Papeete. Se stabileşte la Mataiea şi începe să picteze, folosind ca modele femei indigene.

Paul Gauguin – De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?, 1897

După un intermezzo parizian şi câteva luni în Belgia, Gauguin se întoarce în Tahiti. La 28 iunie 1895 părăseşte din nou Franţa, unde nu se va mai întoarce niciodată. De data aceasta se stabileşte într-o localitate pe malul mării, şi artistul se apucă de o muncă gigantică. Anul 1897 este data de naştere a câtorva capodopere, printre care şi tabloul „De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?”, care va fi expus un an mai târziu la galeria „Vollard” din Paris, devenind evenimentul major al sezonului.

Gauguin a fost foarte legat de această compoziţie de aproape patru metri, cu caracterul unei picturi murale, considerată ca fiind testamentul său artistic şi spiritual. Gauguin adună şi concentrează aici mare parte a repertoriului său, cu mai multă vigoare decât în tablourile mai vechi. Armonia artistică şi poetică a ideilor sale nu a fost niciodată atât de impresionantă.

Paul Gauguin – Calul alb, 1898.

În septembrie 1899 se mută în arhipelagul insulelor Marchize, la Atuona, pe insula Hiva-Oa. Aici îşi construieşte celebra „Casă a plăcerilor”, unde se mută cu noua sa vahine. Aceasta a marcat în pictura sa o nouă perioadă de activă fecunditate creatoare. Amatorul de artă care a comandat „Calul alb” a refuzat până la urmă tabloul finisat, întrucât calul a devenit… verde! La care pictorul a răspuns că imbecilii lipsiţi de imaginaţie i-au reproşat absolut gratuit lui Delacroix faptul că pe pânza tabloului intitulat „La Justice de Trajan” a pictat calul în roz. Tabloul este expus în 1906 la Salonul de Toamnă din Paris, stârnind un ecou puternic în cercul tinerilor expresionişti germani.

Paul Gauguin moare la 8 mai 1903 în Atuona, anul în care galeria „Vollard” organizează o expoziţie cu 50 de picturi şi 20 de desene, şi când Salonul de Toamnă dedică o întreagă sală lucrărilor sale.

Written by art

Aprilie 7, 2011 at 21:32

Paul Cézanne

leave a comment »

Paul Cezanne, Autoportret, 1875

Paul Cézanne (*19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence – †23 octombrie 1906, Aix-en-Provence) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii la sfârşitul secolului al XIX-lea. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor şi directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, „faza cézanniană”. Opera lui Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanţă evoluţia artei moderne, al cărei limbaj o revoluţionează în direcţia unor experienţe neaşteptate.

Viata si opera

Paul Cézanne (Paul Cesana) se naşte la 19 ianuarie 1839 în Aix-en-Provence, oraş în apropierea Marsiliei, la 20 de kilometri de Marea Mediterană. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, este un om înstărit, în 1848 înfiinţează prima bancă din oraş. Paul, viitorul pictor, începe gimnaziul în 1852, la Bourbon. Este un elev eminent, în frunte la studiul limbilor clasice. La vârste de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul este Émile Zola, de care va fi legat până târziu, ceilalţi doi, Jean-Baptiste Baille şi Louis Marguery. Toţi patru erau legaţi de dragostea pentru literatură, îi entuziasmează Victor Hugo, descoperă împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi interesează muzica. În orchestra oraşului Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet. În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de Desen din Aix-en-Provence. În muzeul oraşului cunoaşte câteva tablouri şi sculpturi clasice şi opere din colecţia pictorului Granet, care donase oraşului şi pânzele prietenului său, Ingres. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi prieteni, ei caută să înlocuiască discuţiile de până acum cu schimburi frecvente de scrisori.

Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris. În septembrie 1861 pleacă la Paris, unde este obligat să trăiască din 125 franci lunar, sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia „Charles Suisse”, pentru a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu Camille Pissarro, cu care se împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber.

Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia; acesta va deveni unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul: „Golful Marsiliei văzut de la Estaque”, 1886). Tablourile prezentate la Salonul Oficial îi sunt însă sistematic respinse. Între 1872 şi 1874 se întâlneşte des cu Camille Pissarro în orăşelul Auvers-sur-Oise, situat la nord-vest de Paris, şi pictează împreună motive din natură. Cézanne participă în 1874 la prima expoziţie a impresioniştilor , unde prezintă trei tablouri, printre care şi „O Olympia modernă”, replică a unei cunoscute picturi aparţinând lui Édouard Manet. Operele sale sunt considerate ridicole de către critică. Expune, în 1877, 16 tablouri la treia expoziţie a impresioniştilor. În tot cursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine şi pictorul Auguste Renoir. În 1886, Cézanne se ceartă cu Zola. Zola îi trimisese romanul „Oeuvre”, pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaşte pe sine însuşi în eroul principal, un pictor ratat.

Jucătorii de cărţi, 1893

Cézanne lucrează de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme şi le esenţializează. O astfel de temă este seria jucătorilor de cărţi. Un astfel de tablou se găseşte în „Muzeul Orsay” din Paris. Se poate remarca paleta deosebit de rafinată a culorilor, deoarece din tonurile calde, dar amestecate brutal, radiază o înaltă formă a suavităţii. O altă temă preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne.

Natură moartă cu mere şi portocale, 1899

Întabloul „Natură moartă cu mere şi portocale” (1899) reliefurile realizate amintesc sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele „Sainte-Victoire”. Tablourile pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.

În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală a lui Cézanne. În 1900 expune la Expoziţia Universală de la Paris. Acum Cézanne începe să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.

Les grandes baigneuses, 1906

O temă clasică în istoria picturii – femeia care se scaldă – revine frecvent în lucrările lui Cézanne. Cu tabloul „Les grandes baigneuses”, realizat în ultimii ani ai vieţii, trece la compoziţii monumentale, în care corpurile formează o parte arhitectonică a întregului. Există trei tablouri asemănătoare între ele, cea mai mare intensitate s-a concretizat în tabloul care se găseşte în Muzeul de Artă din Philadelphia (USA). Culorile simple şi armonice sunt amplasate aproape ca la o acuarelă. Siluetele celor paisprezece femei grupate în jurul copacilor imenşi, care se întind către cer, amintind bolţile unei catedrale, formează un tablou cu o armonie strălucitoare.

La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă prea mult în ploaie şi, când ajunge acasă, îi este deja foarte rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine critică şi la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de ani. Cézanne a dorit „să moară pictând”. Dorinţa i s-a împlinit, ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de culori…

Pictura lui Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului al XX-lea, incluzând şi arta abstractă. Chiar din timpul vieţii sale, contemporanii încearcă să-i fructifice experienţa. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din maeştrii lor. Matisse spune următoarele: „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso, ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este fără îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul „Domnişoarele din Avignon”, care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura „Les grandes baigneuses” a predecesorului său.

Written by art

Aprilie 5, 2011 at 14:18

Vincent van Gogh

leave a comment »


Vincent van Gogh ( n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Ţările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un pictor olandez.

Tatăl lui era pastor protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.

La vârsta de 16 ani, mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat la Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia şi lucrează ca perceptor de impozite într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea impozitelor, motiv pentru care se trezeşte iar pe străzi.

Se întoarce acasă şi de decide, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par prea dificile şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar şi faţă de mizeria cartierelor londoneze; îşi vinde lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de „ai săi”. Patronii, uimiţi, îl concediază în 1880.

În 1881 Van Gogh îşi împarte timpul între Haga şi Anvers hotărăt să devină pictor. În 1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese fascinat de prima şi unica expoziţie impresionistă, iar acum îşi dorea să fie aproape de artiştii săi idolarizaţi. Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin, având în vedere că ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare. În următorii ani, Van Gogh are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu Gauguin. În urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din urechea dreaptă. Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În 1889 se internează voluntar în ospiciul din Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin un an pictează 200 de tablouri.

În 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv picturii. Pictează 70 tablouri în tot atâtea zile. Însă nu a rezistat mult timp în acest ritm fanatic. La 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept, după care se retrage în camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, Van Gogh în vârstă de 37 ani, moare din cauza rănii. Povestea dramatică a lui Vincent Van Gogh, tragismul acestei vieţi de artist neînţeles, ignorat, strivit de contemporaneitate şi glorificat, târziu de posterieritate, a ispitit pana multor romancieri, biografi, critici amatori si profesionişti. Fiind un prizonier al formei artistice, cel mai real portret al omului Van Gogh, al luptătorului, al artistului cetăţean, ni l-a lăsat el însuşi. Aşa cum şi-a schiţat în repetate rânduri, pe pânză, portretul fizic, figura aceea dură prin care transpare tot clocotul lăuntric al unui om în continuă căutare, Vincent şi-a desfăşurat fără să ştie şi întregul univers psihic, pe firul celor câtorva sute de scrisori adresate fratelui său, Theo, de-a lungul a 15 ani. Cronologia acestor scrisori reconstituie traiectoria spirituală şi artistică a lui Van Gogh, de la tatonările adolescentului şi până la revelaţiile maturităţii atât de dramatic curmate.

 

Muzeu

Flori

Autoportrete

Written by art

Martie 4, 2011 at 20:36

Postimpresionism

leave a comment »

Postimpresionimul este un termen general care se referă la un ansamblu de stiluri şi curente artistice, care s-au dezvoltat în Franta în perioada cuprinsă aproximativ între anii 1880 şi 1910, după perioada de apogeu a impresionismului.

Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1910 de criticul de artă englez Roger Fry, care a organizat pentru Galeriile „Grafton” din Londra o expoziţie cu opere ale pictorilor francezi moderni intitulată „Manet and Post-Impressionism”. În afară de tablouri ale lui Manet, mai erau expuse opere ale lui Paul Cézanne, Vincent van Gogh şi Paul Gauguin.

Written by art

Martie 4, 2011 at 20:23